Cuvânt pastoral în Duminica a III-a a Postului Mare
al Înaltpreasfințitului IOAN, Arhiepiscop de Soroca și Drochia
Preacuvioși și Preacucernici părinți,
Cuvioși monahi și monahii,
Drept-măritori creștini din cuprinsul Eparhiei de Soroca și Drochia,
Există un semn care însoțește întreaga viață creștină. Îl vedem pe turlele bisericilor, îl purtăm la piept și îl facem asupra noastră în fiecare rugăciune. Este semnul Crucii. Și totuși, Crucea rămâne unul dintre cele mai mari paradoxuri din istoria omenirii. Pentru lumea antică ea era semnul batjocurii și condamnării. Instrumentul unei morți crude. Dar ceea ce lumea a gândit ca rușine și defăimare, Dumnezeu a schimbat în slavă; ceea ce oamenii au uneltit pentru înfrângere, Dumnezeu a prefăcut în biruință.
De aceea, Biserica a rânduit ca în mijlocul urcușului duhovnicesc al Postului Mare, să fie ridicată înaintea noastră Sfânta Cruce. Nu la începutul postului și nici la sfârșitul lui, ci în mijlocul drumului, atunci când nevoința pare a deveni grea și obositoare. Crucea este așezată în mijlocul bisericii asemenea unui pom al vieții, pentru ca cei osteniți de lupta duhovnicească să afle sub umbra ei întărire și curaj. Dar acest gest liturgic are și un sens mai adânc: Crucea se află în mijlocul postului, a acestei perioade de revigorare duhovnicească, pentru că Crucea se află în mijlocul întregii istorii a mântuirii.
Istoria omului începe lângă pomul din grădina raiului. Acolo omul a preferat neascultarea și astfel a pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Prin acea alegere au intrat în lume ruptura, suferința și moartea. Dar Dumnezeu “nu S-a întors cu totul de la făptura Sa”, după cum mărturisește Biserica în Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare. După veacuri de așteptare, istoria ajunge la “pomul” cel de pe Golgota. Acolo, Noul Adam – Hristos – urcă pe lemnul Crucii și, prin ascultarea Sa până la moarte, vindecă neascultarea primului om, prin care a intrat moartea în lume. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că prin Cruce s-au revărsat asupra lumii binefaceri nenumărate: împăcarea cu Dumnezeu, distrugerea puterii morții și deschiderea porților raiului.
Pe Golgota se descoperă cea mai profundă taină a credinței creștine: iubirea lui Dumnezeu pentru om. Fiul lui Dumnezeu nu privește de departe drama lumii. El intră în ea. Primește suferința și moartea nu ca pe o constrângere, ci ca pe o jertfă liberă de iubire. „Eu Îmi pun sufletul pentru voi” (Ioan 10, 17) – spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de la Ioan. Pe Cruce, Dumnezeu nu pedepsește lumea, ci o mântuiește; o izbăvește din legăturile morții, astfel încât cel ce crede în Fiul pe care Tatăl L-a trimis, nu mai moare și nu mai merge la judecată.
Prin jertfa Sa pe Cruce, Hristos nu doar iartă păcatul omului, ci vindecă însăși firea omenească. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că prin Cruce este vindecată voința omenească, care a fost rănită de egoismul și de mândria semănată în om de diavol. Prin Cruce omul primește din nou posibilitatea de a trăi în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, Crucea nu este doar un act de suferință, ci începutul creației celei noi. Pe ea se întâlnesc cerul și pământul, moartea și viața.
Iubiți frați și surori în Iisus Hristos, Mântuitorul nostru,
Evanghelia acestei duminici adresează fiecăruia dintre noi chemarea directă a lui Hristos: „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Domnul nu spune doar să privim Crucea Lui, ci să ne luăm crucea noastră, pentru că fiecare om are o cruce. Uneori este suferința trupului, nedreptatea vieții, alteori povara responsabilităților sau lupta tăcută cu patimile. Adesea omul întreabă: „De ce îngăduie Dumnezeu suferința?” Răspunsul nu vine prin explicații teoretice, ci prin Cruce. Dumnezeu nu explică suferința de la distanță – El intră în ea și o poartă împreună cu noi. Când omul își unește crucea cu cea a lui Hristos, suferința nu mai este fără sens; ea devine cale de întâlnire cu Dumnezeu și drum de reînnoire.
Iubiți credincioși,
În spiritualitatea ortodoxă, Crucea nu este niciodată despărțită de Înviere. Sfântul Grigorie Palama spune că cei care se răstignesc împreună cu Hristos prin pocăință și nevoință, devin părtași ai luminii dumnezeiești a Învierii. Acesta este un adevăr fundamental al credinței noastre: Crucea nu este capătul drumului. După Cruce vine bucuria, vine ziua Învierii.
Crucea pe care, dragii mei, o vedem astăzi în mijlocul bisericii este și crucea vieții noastre. Uneori ea pare grea, nedreaptă și imposibil de acceptat și de purtat. Dar Hristos ne spune un lucru care schimbă totul: nu suntem singuri. El a mers înaintea noastră pe acest drum. El a purtat și a suferit Crucea, a coborât în iad, a biruit moartea și a Înviat. De aceea, atunci când viața devine grea, să ne aducem aminte de adevărul acesta: după Cruce și Golgota vine dimineața Paștilor, lumina cea neapusă a Învierii lui Hristos.
Să ne închinăm, așadar, Sfintei și de viață făcătoarei Cruci și să continuăm cu credință urcușul Postului Mare, știind că drumul Crucii este, în cele din urmă, drumul Învierii. Amin!
† IOAN
ARHIEPISCOP DE SOROCA ȘI DROCHIA
Duminica a III-a a Postului Mare
(a Sfintei Cruci),
15 martie 2026,
municipiul Soroca