Evanghelia care se citeşte în Duminica Umblării pe mare este plină de înţelesuri duhovniceşti care îl privesc nu doar pe Sfântul Apostol Petru şi pe ucenicii aflați în corabia purtată de valurile primejdioase, dar și pe fiecare dintre noi în parte.
Să încercăm să ne imaginăm: o barcă în largul mării pe care Mântuitorul a trimis-o înaintea sa, și El retras pe munte pentru a se ruga. Ucenicii de parcă părăsiți și lăsați singuri în fața pericolului. Valurile puternice le arunca barca dintr-o parte în alta, iar ei sunt pe cale de a se îneca, și în jur – doar întuneric. Le este frică, sunt părăsiți. Oare nu asemenea ne comportăm și noi atunci când ne confruntăm cu diverse probleme, încercări, ispite… Uneori avem impresia că Dumnezeu ne-a părăsit, că suntem singuri, că viața noastră reprezintă doar un șir de probleme care ne depășesc și pentru care nu mai vedem nici o speranță. Avem senzația că nu există nici o cale de izbândă, că ne confruntăm doar cu eșecuri și că nu există nici o nădejde pentru mântuirea noastră.
Iar atunci când ucenicii săi erau cuprinși de frică, Hristos se ruga … se ruga pentru lume și desigur se ruga Tatălui Ceresc și pentru ucenicii săi.
Asemenea și noi, când ne confruntăm cu situații care ne depășesc trebuie să înțelegem că Hristos deja știe de durerile și frământările noastre. Trebuie doar să ținem minte acest lucru, de care uitase apostolii. De atât și s-au înspăimântat de vântul și valurile puternice. Dar Mântuitorul nu doar se ruga sus pe munte, ci și a coborât și s-a îndreptat către apostoli. El nu avea o barcă așa că a mers pe mare pentru a-i salva. Asemenea vine Hristos și în viețile noastre în momentele grele ale vieții. El deja se îndreaptă către noi, dar noi încă nu cunoaștem acest lucru și inima ne este plină de frică.
Imaginați-vă tabloul pe care l-au văzut apostolii în întuneric: valurile puternice ale mării, lumina slabă a lunii, și dintr-o dată apare cineva care merge pe apă ca pe uscat. Ei au început să stige căci li se păruse că văd o nălucă. Și atunci printre strigătele lor și zgomotul mării au auzit cuvintele Lui: ” Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino!
Așa se întâmplă și în viața noastră. Când încercările și ispitele ne par insuportabile, glasul Mântuitorului ne spune: „Eu sunt, nu vă temeți și nu vă înspăimântați, deoarece și această mare mi se supune, dar și totul ce e în jur mi se supune, trebuie doar să credeți, să mergeți către Mine. Eu sunt, nu vă temeți. „
Apostolul Petru a vrut să-L urmeze pe Hristos, și-a dorit și el să meargă pe apă, și Hristos i-a spus: „Vino!”. Dar i-a spus de fapt nu doar lui Petru, căci și noi dacă ne dorim să trăim poruncile Evangheliei, neapărat vom auzi acest îndemn al lui Hristos: Vino! Urmează-mă chiar dacă te înconjoară valurile cumplite ale vieții, chiar dacă această cale îți va aduce singurătatea și neacceptarea lumii. Doar și apostolul Petru de fapt a fost singurul care a mers în întâmpinarea Domnului, ceilalți au rămas în barcă speriați și confuzi. Și lui Petru îi era frică…căci era noapte, întuneric și trebuia făcut un pas de parcă în gol… Dar el știa că în față este Hristos și a pășit în întâmpinarea Acestuia.
Fiecare dintre noi dacă într-adevăr ar fi atent la propria viață și-ar da seama de minunata prezență a lui Dumnezeu în ea. Aceasta este o minune cotidiană, doar noi de multe ori nu ne dăm seama de ea. Nu ne dăm seama nici de puterea rugăciunii noastre, care ar face minuni, doar că nici de ajutorul ei nu mereu suntem convinși. Iar Hristos ne aude, ne aude mereu când strigăm la El cu adevărat. Când acest strigăt vine din adâncul inimii și când suntem gata să-I oferim întreaga noastră viață întru această încredere. Ochii nostri sufleteși trebuie să fie mereu ațintiți către Dumnezeu și nu asemenea lui Petru care imediat ce și-a luat ochii de la Hristos și a privit valurile furioase a început să se scufunde. Chiar în acel moment în care a privit marea și nu pe Hristos, el a pierdut abilitatea de a merge pe apă și a strigat: „Doamne, scapă-mă!”. Desigur, Petru, fiind pescar știa să înoate, dar în acel moment inima sa pierduse puterea credinței și în întuneric a început să se scufunde. Dar știind că Mântuitorul e aproape a strigat: „Doamne, scapă-mă!”. El a simțit imediat puterea mâinii întinse și a auzit cuvintele: ” Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Așa și noi, primind ajutorul și sprijinul lui Dumnezeu, adesea punem prezența Sa la îndoială: „Poate e doar o coincidență, poate că și așa toate s-ar fi rezolvat cu bine”. Iar aceste gânduri nu fac decât să ne îndepărteze de la Dumnezeu.
Lui Dumnezeu îi oferim totul sau nimic….
Iar când începem să ne îndoim, asemenea lui Petru, ne scufundăm în valurile vieții. Și dea Dumnezeu ca atunci când vom simți că ne pierdem în această lume, ne pierdem pe noi înșine să exclamăm: „Doamne, scapă-mă! Îmi pierd sufletul, îmi pierd credința și mă lipsesc de prezența Ta! Și imediat mâna Sa puternica ne va susține și vom auzi și noi: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Amin.
Episcop Ioan (Moşneguţu)